Mi-as dori, ca macar parintii copiilor mici diagnosticati cu autism sa fie indrumati sa priveasca aceasta viata noua de dupa diagnostic, diferit de cum am fost noi directionati…noi, parintii copiilor care acusi sunt adulti sau deja au devenit adulti.
Lupta pentru recuperare nu trebuie sa ne puna pe pozitie de inamici cu propriul copil. Copilul nu se comporta intr-un anumit fel pentru ca vrea sa fie sfidator, opozant, obraznic. Comportamentul lui e oglindirea unor neputinte, a unei procesari diferite fata de cum o fac persoanele tipice sau un strigat de ajutor fata de inflexibilitatea adultilor din jur sau fata de cerintele mult peste capacitatea din acel moment a copilului.
Copilul cu autism nu are nevoie de militarie, de pedepsire, de santaj. El are nevoie sa ne coboram fizic la nivelul lui, sa-i vorbim calm, sa-l imbratisam si sa-i validam faptul ca stim cat de greu ii este si ca incercam sa ii fim alaturi prin tot ce ne sta in putinta. Are nevoie de iubire manifesta, de joaca copilareasca fara obiective marete, de zambete si stare de bine. Oricat de obositi fizic si psihic suntem, aceasta apropiere reala de propriul copil ne va ajuta sa ne ridicam de la pamant.
Si mai e un aspect de care trebuie sa tinem cont. Deciziile pe care le luam in legatura cu parcursul lui in viata sa fie pentru copil si nu pentru noi. Sa nu luam decizii ca sa ne incadram in niste norme, ca sa nu ne vorbeasca lumea, ca sa facem pe plac ori sa nu deranjam pe altii, ci sa luam decizii sa-i fie viata buna copilului nostru. El sa aiba o viata de care sa se bucure, adaptata particularitatilor lui.
Viata copilului cu nevoi speciale nu e despre a intra in competitie cu ceilalti, ci despre iubire neconditionata, adaptare pentru a-i creste calitatea zilelor pe care le traieste.https://www.facebook.com/ramona.stanciu